FORȚA DE MUNCĂ
La începutul secolului 21, aproximativ trei sferturi dintre norvegienii angajați activ lucrau în servicii, în timp ce mai mult de o zecime lucrau în industrie (inclusiv în producție, minerit și activități legate de petrol). Deși sectorul construcțiilor a angajat mai puțin de o zecime din forța de muncă activă, totalul său l-a depășit pe cel al agriculturii și pescuitului, ceea ce a constituit o proporție în scădere.
Agricultura și pescuitul sunt foarte organizate și sunt subvenționate de stat. În districtele îndepărtate, industria privată poate primi stimulente speciale sub formă de împrumuturi și granturi sau scutiri fiscale. Țara percepe o taxă pe valoarea adăugată (sau pe consum) de aproximativ 25% (printre cele mai mari taxe pe valoarea adăugată din Europa) asupra întregii activități economice. Veniturile fiscale totale sunt echivalente cu aproximativ jumătate din PIB-ul țării, dar o mare parte din acestea reprezintă transferuri de venit. Toate acestea s-au adăugat problemelor economice ale inflației, dar creșterile de productivitate au făcut posibilă o rată ridicată de creștere a venitului real. Şomajul a fost, în general, sub cel din marea parte a Europei de Vest. Sindicatele puternic centralizate și asociațiile patronale se respectă reciproc, precum și orientările guvernamentale și, astfel, ajută la controlul economiei în expansiune rapidă.
Din 1945 până în 1970, venitul individual pe cap de locuitor s-a triplat în termeni reali. La o nivelare a veniturilor au contribuit cotele de impozitare care au progresat în creștere odată cu veniturile și cu sporirea semnificativă a prestațiilor de asigurări sociale, alocate în principal în funcție de nevoi. Lipsa perenă de forță de muncă, în special de muncitori calificați, a avut un efect paralel.